În viaţa unui creator de conţinut, ca să nu spun problogger că iar îmi sare lumea în cap, lucrurile sunt simple. Scrii, ai, nu scrii, nu ai. Ar trebui să nu ai probleme. Te trezeşti, beai o cafea şi purcezi la muncă. Nu e chiar aşa. De ce?

Lenea e unul din cele mai solide motive din lume. Nu ai nici o altă senzaţie, nu eşti în dureri, nu ai probleme acasă iar teoretic, ce ai de scris e lejer. Dar ŢI-E LENE. Nu vrei pur şi simplu să te atingi de tastele laptopului. Ai face orice altceva, numai asta nu. Degeaba îţi spui “Mişcă, măi animalule, că asta e pâinea ta”. Pur şi simplu organismul refuză să se conformeze.

Te uiţi dimineaţa în ceaşca de cafea şi realizezi că nu ai nimic în cap. Gol. Linişte. Inocenţă. Adică eşti varză. Ce să scrii, ce să scrii? Se apropie ora 9, oamenii vin la birou, se aşteaptă să deschidă feed readerul şi să găsească un articol de-al tău. Iar singurele tale idei se rezumă la biluţe în nas.

În casă e o căldură innăbuşitoare. Tu ar trebui să scrii pe vreo 3 bloguri minim câte un articol. Dar, la urma urmei, sunt blogurile tale. Nu ai şef să te verifice. Nimeni nu îţi poate reproşa nimic, în afară de tine. Ia mai dă-le naibii. Hai mă la plajă, că doar nu se închide internetul dacă nu scriu eu. Desigur, ai şi ceva remuşcări, dar se topesc rapid în faţa unui pahar de bere rece.

Absolut nimeni din anturajul tău nu ia în serios ce faci. Cum mă, tu câştigi bani din asta? Hai bă fugi repede, tu ai impresia că am venit cu pluta pe conductă? Freci duda toată ziua, nu faci nimic.
Degeaba încerci să le explici că aia e munca ta şi că este o treabă serioasă. Hai mă, că am o problemă la maşină, lasă internetul, că tot acolo îl găseşti şi când te întorci.

Aş fi putut pune 5, că aşa se obişnuieşte, dar mă enervează cutumele. Fraţii trebuie să fie 3, exemplele trebuie să fie 5, femeia trebuie să fie numai una.
Soluţiile la subiect le voi da la o dată neprecizată.

Momentan, mă scuzaţi, mă duc la plajă, cu nişte prieteni.
Scriu eu şi altă dată, doar nu fuge internetul de-aici, nu?

Eu am toată colecția Sven Hassel, nevasta niște Sandra Brown și ceva filozofie.
Recunosc că îmi place mai mult decât orice să îmi citesc feedreaderul dimineața, pe budă. Cel mai relaxant moment al zilei.
Pe tine ce te inspiră?

Comentariile sunt de prisos. Cine se simte, se simte și fără ele.

Oameni buni, după cum se știe arhiblogul a incheiat procesul de angajare pentru funcția de spion. Așa că, vă rog, care mai aveți un post liber, apelați cu încredere la Gavriluță. E bărbat falnic, îi place riscul. Dealtfel, de aceea prestează ca badigard in Brăila. Meseria sa e riscul, ajutați-l să devină spion cu acte în regulă.

Succes, Gavriluță băiete și peste ani, când vei fi un spion de mare succes, să îți aduci aminte de cine te-a lansat în spionajul de performanță.

Poate îmi explică și mie cineva ce spanac poate să însemne chestia asta?
Cum adică școala de șoferi și posesori arme letale?

Ce legătură au șoferii cu armele letale? Cum poți să ai o școală de șoferi și arme letale?
Pregătești noua generație de șoferi de București? Școala de posesori? Cum adică?
Ce înseamnă?

Ce?? Că de ieri stau și cuget.

Sunt unele femei care vor sa facă mulți copii. Asta simt ele că e menirea lor. Și bagă, frate. Puiesc unul după celălalt.
Motivația? Așa a zis dumnezeu, să creștem și să ne înmulțim. Cu cât mai mulți cu atât mai bine.

Sărind peste stupizenia ideii cu crescutul și înmulțitul, pentru că asta era valabilă când populația pământului ajungea de-o ciorbă mai consistentă, nu acum când sunt 7 miliarde, ajungem la ce ma intrigă pe mine.

Femeile alea își distrug corpul. După 3-4 copii, deja ești clar găleată, acolo unde ar trebui sa fii doar un orificiu. Burta ta se va lăsa maiestuoasă peste muntele lui Venus, pentru că deja este foarte întins tot ce este acolo. Indiferent cât de mult sport ai face, ca femeie tot hidoasă vei fi.

Ce rezultă de aici? Bărbatul tău, sătul de chirăielile haitei de copii pe care ai puit-o, sătul de faptul că acasă nu mai are femeia cu care s-a însurat, ci o joiană fătătoare și urâtă, cu șunci atârnânde, se va îndrepta spre altă femeie. Care să arate și să simtă a femeie, nu a mașină reproducătoare.

Dar tu te vei simți bine. Ți-ai făcut datoria către societate. Ți-ai dat minimul obol social. Te simți bine.
Ești o femeie de succes.

Postul ăsta a fost gândit la sala de forță, când am văzut-o pe o tanti la vreo 40 de ani, de altfel slăbuță, dar cu un uter revărsat peste pizdoacă, din categoria fătătoare de rasă, tanti care se chinuia cu spume pe banda de alergare, sperând că o să dea timpul înapoi și nu o să se mai vadă echipa de fotbal pe care a scos-o dintre picioare.

Mi-a fost milă de ea. Probabil în momentele alea, bărbatul ei, care la 40 de ani e chiar bărbat bine, presta la bucile unei distinse doamne care nu a avut grija repopulării terrei.
C-așai în fotbal.

Revin, poate obsesiv, cu acest subiect, diacriticile.
De ce diacritice? Pentru că, în primul rând sunteți români, iar limba română este exprimată, în scris, cu ajutorul diacriticelor.

În al doilea rând, este vorba de ușurința în citire. De exemplu, pe arhiblog, găsești destul de des cuvântul țâță. Cum ai putea să faci deosebirea dintre țâță și tata? Sau v-ar place mai mult să scrie tzatza, ca la băiețeii și fetele de pe hi5.

Și hi5 mă aduce la numărul 3 din argumentația mea. Seriozitatea. Într-un fel privești un site care are diacritice și în alt fel citești un site plin de sh, tz, pentru că automat îl bagi în categoria `poopz allz` `kis alzz` `kthxbay`. Eu personal dacă găsesc un site nou, care are cele enumerate mai sus, probabil că a 2 a oară nu voi ai intra pe el.

Așa că nu mai stați pe gânduri, mergeți pe secărică.ro, luați-vă driverul de limba română, pentru că cel nativ din windows suxează intens (Ubuntu îl are, desigur, preinstalat și merge perfect), instalați-l și dați-i drumul la blogat.
Așa se fac banii din blog, scriind țâță la modul serios, cu diacritice.

Give it a try.

În ultimele 2 săptămâni am făcut crize de nervi cu Windowsul. Ba se bloca, ba începea Firefoxul să mănânce 1235467897475 de mii de mega de RAM, ba pica placa wireless şi tot aşa.
Aşa că am luat decizia să încerc să schimb ceva şi mi-am instalat Ubuntu.

Impresii?
Mult prea tare. Nici nu se compară cu windows. Aero de la Vista e o mare minciună pe lângă şmecheriile din Ubuntu. Singură chestie e că la vista ai nevoie de 2 GB de RAM că să meargă acceptabil, iar la Ubuntu îmi merge perfect cu 1 GB.
În rest, exact că windows. Instalarea e mai simplă decât la XP, a durat 10 minute (am făcut-o în pauză la Portugalia-Turcia), nu ai nevoie de nici un fel de configurare ulterioară, îşi recunoaşte singurel toate driverele.

Probleme?
Câteva. Una din ele este că nu mă pricep şi îmi prind urechile din când în când.
Am buşit ceva şi nu îmi mai minimizează taburile în bară de start, ci dispar în neant, trebuind să le readuc cu alt+tab.
Nu ştiu cum să îl fac să îmi caute şi să se conecteze la alte reţele wireless decât cea setată manuală în network config.
Nu am reuşit să instalez modemul de la Vodafone pe el.

Dar sunt sigur că o să mă descurc. Oricum, merge de zbârnâie. Nici nu s compară la viteză cu XP.
Sper să nu mă enervez şi să renunţ. aş vrea tare mult să pot renunţă la micro$.

LE: Am rezolvat problema cu taburile. God, i’m good!

Mă gândeam demult la acest post, dar a fost nevoie de o scânteie, la postul cu Vreau să fiu Cabral.

Aşa, mi s-a cristalizat pâna la modul în care a putut fi scris faptul că eu AM CEI MAI FRUMOŞI COMENTATORI POSIBILI.

Mă uit pe alte bloguri. Văd tot felul de injurii, războaie în lumea lor mică, ameninţări de toate felurile, dureri, sângerări şi alte bazaconii. Vin la mine. La orice post scris de mine, indiferent de valoarea sa, comentariile de la el îl întregesc, îl completează. Discuţiile sunt în marea lor majoritate idei, unele din ele chiar foarte bune. Nu se înjură, sau dacă se înjură, se înjură guvernul şi pe americani. Întotdeauna frumos, întotdeauna distractiv.

Cineva spunea că este meritul meu că am reuşit să coagulez această comunitate. Nu ştiu dacă este aşa. Eu nu am făcut nimic pentru a vă aduna la un loc. Fiecare a venit şi a rămas, probabil atras de comentariile celorlalţi. Altfel, aş fi putut eu să scriu ca Gabriel Garcea Macaz că tot nu venea nimeni.

Aşa că poate e timpul să vă mulţumesc tuturor celor care comentaţi aici şi vă distraţi împreună cu mine de ce îmi debitează mintea şi de ce vă debitează mintea. Nu vreau să menţionez pe cineva, pentru că i-aş uita pe ceilalţi şi ar fi nedrept.
Iar dacă citeşti asta şi incă nu ai lăasat un comentariu, să ştii că nu ai idee ce ai pierdut.